|
Despre răul din mine - (demers etic pentru înţelegerea personală).
Leit-motivul acestui demers îl constituie nişte cuvinte scrise de marele ,,apostol al neamurilor”, adresate creştinilor din Roma primului secol al erei creştine: ,, căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac !,, În cele ce urmează, doresc ca respectivul citat să fie acceptat ca nefiind ,,decontextualizat,, , pentru că ele reflectă o realitate ce trece dincolo de paginile cărţilor şi de viaţa umană şi care arată o stare existentă a umanităţii, în general; în această direcţie, paragraful de mai sus nu poate fi încadrat în categoria ,, orice text scos din context devine cu uşurinţă un pretext ,,.
Am intitulat astfel acest demers, deoarece ne punem întrebări referitoare la rău şi căutăm , de multe ori, justificări care nu vizează persoana noastră, ci pe cineva sau ceva din afara noastră: oameni, împrejurări vitrege, aşadar, ,,contextualizăm,, , de multe ori, nepermis.
Alături de mulţi semeni de ai mei, m-am întrebat şi eu : Ce ar fi răul ? De unde vine el, are vreo cauză ? Cum anume putem şti ce este cu adevărat rău ? Cum ne afectează el existenţa ? De ce oamenii îşi fac rău unii altora ? Cum am putea să nu ( ne ) facem rău ? Dacă am comis răul, cum putem limita consecinţele nefericite ce vor decurge implicit ?
În spaţiul cultural european, două dintre sursele de putere ale cunoaşterii noastre - Atena şi Ierusalim - au dat răspunsuri diferite cu privire la problema răului din om, din lume.
Biblia conţine peste o mie de referinţe explicite cu privire la ,,rău,,; de cele mai multe ori, termenul ,,rău,, apare in contextul afirmaţiilor cu privire la om, aşadar privesc atitudini, acţiuni, fapte, mentalităţi umane. Afirmaţiile biblice merg mai departe decât simpla menţionare a răului ca atare şi acreditează ideea că originea răului din om este din afara acestuia: a venit prin ispita ,,şarpelui cel vechi,, , în Eden, situaţie în care proto-părintele a fost învins…Vechii evrei considerau sediul răului ca fiind inima; răutatea este progresivă şi contagioasă în manifestarea ei. Omul rău este total pervers, găsind o plăcere diabolică, păcătoasă în a cauza răul, şi aceasta constatare poate fi făcută atăt cu privire la perioada veterotestamentară, cât şi în cea noutestamentară. Problema răului din om avea să fie reglementată prin darea Legii mozaice, iar apoi rezolvată de Omul-Dumnezeu, Iisus Christos.
Mergând pe aceasta linie, unii dintre Părinţii răsăriteni ai Bisericii au vorbit despre ,,rău,, în termenii cunoaşterii lui Dumnezeu, în sensul că cercetând şi cunoscând binele, vom putea deosebi uşor răul. Tot în acest context de gândire creştină, un sfânt părinte mărturisitor scria că una dintre virtuţile sufletului este ,,nepomenirea răului,, în toate formele sale , iar din cuvintele unui cuvios părinte am reţinut că este necesar a se vorbi despre ,,ramurile răutăţii,, , întrucât, cunoscându-le, omul poate să vadă ce anume îl desparte de Dumnezeu, şi , în acest fel, să poată ieşi din zona cea mai tristă a existenţei sale.
În arealul gândirii teologice protestante, părintele reformei,Martin Luther, spunea chiar într-una din lucrările sale că ceea ce numim ca fiind ,,păcate,, sunt manifestări ale răului; omul păcătuieşte spontan şi voluntar, din interiorul fiinţei sale, prin robia voinţei sale.
Menţinându-ne în zona religiilor monoteiste, alături şi de Tora iudaică, islamul, prin Coran, într-una din surele de început, afirmă că răul vine de la Satan.
Dilema euthyphroniană ,,actele pioase sunt iubite de zei pentru că sunt pioase, ori sunt pioase pentru că sunt iubite de zei ?,, pune problema temeiului valorilor morale, în raport cu Divinitatea. Chiar dacă putem trece prin coarnele dilemei şi putem da un răspuns în conformitate cu textul filosofic, problema răului rămâne deschisă. Pentru vechii greci, răul era mai mult o problemă cu conotaţii contractuale şi mecaniciste, nu era ceva care să insulte Divinitatea sau să rănească pe alţii.
Aşadar, ce ar fi răul ? Plecând de la rădăcinile evreieşti şi eline, termenul reuneşte fapta condamnabilă şi consecinţele ei. El are două dimensiuni: răul fizic, răul moral; acestea coexistă, se presupun unul pe altul în manifestare. Nu poate fi vreo umbră de tăgăduire, căci lor le este total străină noţiunea de ,,trădare,,…nici nu poate fi vorba de vreun sărut al lui Iuda, în cazul lor. Ce este de remarcat este că, în exprimare, ambele forme se bazează pe…uitare; uit că sunt om (muritor), uit că mă aflu în societatea umană. Fac rău pentru că încă nu am înţeles pe deplin mesajul iubirii (christocentrice ) şi, ce e mai rău, produc rău, pentru că doresc să fac rău ! Mă stric, mă desfac în bucăţi, prin făptuirea de rău devin lipsit de valoare.
Cele mai profunde constatări cu privire la originea răului le facem atunci când, într-un fel sau altul, practicăm răul, cu condiţia ca funcţia morală să nu fi fost eradicată din structura internă, sau să nu fi fost niciodată folosită. Cert este că experienţa de zi cu zi arată că răul are o rădăcină adâncă în persoana proprie şi o alta rădăcină în afara noastră.
Prin raportarea la sistemele de referinţă autentice, probate în timp, putem distinge binele din noi de răul din noi; chiar daca legităţile etice presupun în mine comandamente morale stricte.
Fac rău pentru a demonstra uneori superioritatea; alteori, pentru a obţine ceva anume, câteodată, te miri ce banalitate înfiorătoare. De cele mai multe ori, răul meu se manifestă plenar în relaţiile cu oamenii şi foarte, foarte puţin cu necuvântătoarele. Înţelegerea profundă a manifestărilor răutăcioase din om, poate conduce la o eliberare ad litteram de sub creanga judecării semenului meu, creangă înţeleasă ca parte a ,,ramurilor răutăţii,,.
O etică rigidă, bazată pe norme morale stricto sensu, de cele mai multe ori cu caracter religios, duce la situaţii de colaps voliţional, prin neinterpretarea adecvată a cauzelor reale ale faptelor rele. Încă nu s-a făcut o situaţie definitivă a modului cum răul ne afectează existenţa ( probabil că nici nu este posibil, asta ar presupune o minte cu caracteristici divine, în stare să cuprindă atât originea răului cât şi manifestarea sa în istorie ), cert este că toţi oamenii sunt afectaţi de rău, toţi fără excepţie; chiar şi Christos Mântuitorul a fost afectat, iar asta nu e greu de constatat.
Să lupţi cu răul e inacceptabil; nu poate fi o confruntare cinstită, sigur mă pot număra printre perdanţi, mai înainte de a începe războiul. Şi totuşi…să te predai fără luptă răului, este echivalent cu sinuciderea. Şi asta pentru că atunci când ajungi să te minţi pe tine însuţi/însăţi, cu privire la răul din tine, eşti deja înglobat în rău. Iadul dantesc, de exemplu, cu ale sale slove întunecate, sintetizate de cei doi călători prin ,,Lăsaţi orice speranţă,, vine să completeze prin cuvintele celor doi îndrăgostiţi damnaţi - condamnaţi la a se roti în maelströmul conştiinţelor pătate - Francesca da Rimini şi Paolo Malatesta - ,,Nu-i chin mai mare în vremi nenorocite / Răspunse în lacrimi şi zâmbi/ Decât să-ţi aminteşti de clipe fericite,, imaginea halucinantă a răului la om. Pentru cei doi, răul era amintirea chinuitoare a iubirii lor neterminate, pentru ei colţul lor de Rai…acum pierdut şi pentru care se aflau în Iad pentru a da socoteală…
Răul are un comportament similar cu al vechilor războinici asirieni: indiferent de modul cum luau în stăpânire o cetate ( prin luptă sau prin predarea acesteia ) soarta locuitorilor era aceeaşi: masacrul.
Cel mai dureros tip de rău este acela ce se face în numele unor idealuri, deoarece se încearcă astfel legitimizarea răului pe baza unor deziderate generale, specifice unei comunităţi sau unui popor; recentele atentate teroriste sunt dovezi relevante. Se spune că cel mai rău om este acela care nu mai are nimic de pierdut; acela pentru care răul devine un mod de a se exprima pe sine.
Din experienţă, am observat că efectele cumulative ale răului în propria persoană şi nu numai, pot fi limitate prin sudarea conştiinţei de sistemele de referinţă verificate din punct de vedere valoric, etic-moral. Morala paulină ne învaţă că lepădarea de rău se face prin lipirea de bine, iar aceasta nu se poate face decât prin practicarea iubirii; tot ceea ce pare a fi rău, este rău. Învăţătura ioanină vorbeşte de urmărirea binelui, ca o cauză premergătoare a identificării cu Dumnezeu, comparativ cu răul care este identificat ca fiind dovada lipsei unei întâlniri personale a individului cu Dumnezeu.
Ca atare, identificarea acelor ,,capete de pod,, ale răului în fiinţa proprie, este baza înţelegerii manifestărilor răului în propria persoană, iar printr-o practică adecvată pot fi limitate efectele răului, răul din mine.
Cuvintele de mai sus pot avea dintr-o anumită perspectivă şi valoarea unei confesiuni, în speranţa aprofundării înţelegerii propriilor îndoieli cu privire la ,,bunătatea personală,,. Iar dacă aceste îndoieli pot fi ulterior transformate, atunci leit-motivul de mai sus va fi pe deplin acceptat, înţeles.
|
English
hi5 Coins